Din vremuri imemoriale, apa a fost un element esențial în viața umană, iar omul s-a străduit să o îmblânzească. Asta însemna construirea de poduri, canale, diguri și diguri. Istoricul grec Herodot a remarcat eforturile făcute de faraonul Menes de a construi diguri care să țină râul Nil pentru a proteja capitala Memphis de inundațiile anuale. În zona locuită acum de români, primele încercări documentate de a modifica un curs de apă au fost construirea unui pod peste Dunăre de către împăratul roman Traian. Prin devierea râului, împăratul a ordonat construirea celui mai mare pod din antichitate între anii 102-105 d.Hr.

hidrocentrala Stejaru

Hidrocentrala de la Stejaru

Barajele au fost folosite de foarte mult timp pentru a servi nevoile comunităților umane. Diguri mici erau folosite de comunitățile rurale pentru a redirecționa apa către mori. Studiul hidraulicii în secolul al XVIII-lea a permis dezvoltarea unor astfel de mecanisme. Aproximativ un secol mai târziu, dezvoltarea generatorului electric a deschis noi posibilități. Inginerul și industriașul englez William George Armstrong este creditat cu proiectarea primei centrale hidroelectrice, în 1878, dar primul model funcțional a început să furnizeze energie în 1881, pe partea americană a Niagara. Numele său era Centrala electrică Schoellkopf nr. 1, după proiectantul său, Jacob Friedrich Schoellkopf, un inginer german.

România a început să producă energie electrică în 1882 folosind centrale termice pe cărbune. În 1884, electricitatea a fost folosită pentru prima dată la Castelul Peleș, reședința de vară a regilor români. Energia apei din România este legată de inginerul Dimitrie Leonida, care și-a luat diploma de la școala politehnică din Charlottenburg, din Germania. Proiectul său de absolvire din 1908 a fost pentru o hidrocentrală, care a devenit Bicaz-Stejaru și a fost construită în 1960. După Primul Război Mondial, între 1926 și 1929, inginer și profesor de hidraulică Dorin Pavel a făcut un inventar al rețelei hidrografice a României și a estimat potențialul hidroelectric al acesteia în jur de 5.200 MW.

barajul vidraru din judetul Arges

Baraj Vidraru

După al Doilea Război Mondial, construcția barajului hidroelectric din România a fost oprită. Regimul comunist, venit la putere la 6 martie 1945, a demarat astfel de proiecte pe scară largă după 1948. Cele mai importante hidrocentrale au fost construite între 1960 și 1990, cu o capacitate totală de aproximativ 5173 MW. Barajul de la poalele ceahlaului Bicaz-Stejaru, Portile de Fier, Vidraru si Paltinu au fost construite in aceasta perioada. După 1990, au fost construite încă 28 de centrale electrice, cu o capacitate de 702 MW. La începutul anului 2014, centralele românești funcționau la o capacitate de 6690 MW, furnizând 26% din energia electrică din țară.

Astăzi, România are 250 de baraje, cu înălțimi cuprinse între 5 și 168 de metri. Cel mai inalt este cel de la Gura Apelor, pe Raul Mare, in Muntii Retezat. Construit între 1975 și 1986, barajul are o înălțime de 168 de metri. Cel mai lung baraj este cel de la Portile de Fier I, pe Dunare, situat la 1.278 de metri. Construit între 1964 și 1972, acest baraj formează un lac care este folosit în comun de România și Serbia. Râul cu cele mai multe hidrocentrale este Oltul. Izvorăște din masivul Hasmasu Mare și se varsă în Dunăre, cu 32 de baraje construite pe lungimea sa de 614 km. Capitala Bucuresti are si un baraj, inalt de 15 metri, care formeaza un lac imens numit Lacul Morii.

Multe dintre barajele construite între 1950 și 1989 au fost, din păcate, construite prin muncă forțată, folosind prizonieri politici. Sute de astfel de prizonieri au murit între 1950 și 1960 numai la barajul Bicaz-Stejaru. Lacul barajului de la Portile de Fier I a înecat insula Ada Kaleh, un monument cultural și tradițional unic.

Descopera si

Barajul din China care a încetinit rotația Pământului

Lacul Bicaz cunoscut și sub numele de Lacul Izvorul Muntelui