Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 aprilie 1941, în Bucovina de Nord, când între 200 și 2.000 de civili au fost uciși în încercarea lor de a trece granița dintre Uniunea Sovietică și România, în apropierea satului Fântâna Albă, aflat acum în regiunea Cernăuți, Ucraina, a fost întâmpinat cu foc deschis de către trupele sovietice de frontieră.

Deși, potrivit unor date, nu au fost uciși mai mult de 48 de civili, martorii locali susțin un bilanț mult mai mare, susținând că supraviețuitorii au fost torturați, uciși sau îngropați în gropi comune. Alți supraviețuitori ar fi fost luați pentru a fi torturați și uciși din mâinile NKVD, poliția secretă sovietică.

În iunie 1940, România a fost nevoită să se retragă de pe un teritoriu locuit de 3,76 milioane de oameni, supunându-se unui ultimatum al Uniunii Sovietice. Administrația și armata română au fost evacuate, iar Armata Roșie și NKVD au ocupat rapid pământul. Multe familii au fost prinse prin surprindere de desfășurarea rapidă a evenimentelor și aveau membri de ambele părți ale noii granițe. Prin urmare, mulți au încercat să treacă granița, cu sau fără permisiunea oficială. Potrivit datelor oficiale sovietice, în perioada precizata , în zona patrulată de Unitatea 97 a trupelor sovietice de frontieră, 471 de persoane trecuseră ilegal granița din raioanele Hlyboka, Hertsa, Putila și Storozhynets. Zona alocată acestei unități se întindea de la graniță până la aproximativ 7,5 km (2,9 mile) la sud de Cernăuți.

Din zonele mai îndepărtate ale Oblastului Cernăuți (porțiunea de nord a teritoriilor dobândite care a fost inclusă în URSS), precum districtele Vașkivtsi, Zastavna, Novoselytsia, Sadhora și Cernăuți-rural, 628 de persoane au traversat granița pentru a găsi refugiu în România. Acest fenomen a cuprins toate grupurile etnice și sociale din teritoriile ocupate. Un savant ucrainean a estimat numărul de refugiați în România în primul an de administrație sovietică la 7.000.

Reacția autorităților sovietice la acest fenomen a fost dublă. În primul rând, eforturile de patrulare a frontierei au fost întărite. În al doilea rând, s-au făcut liste cu familiile care aveau unul sau mai mulți membri care au fugit în România și, astfel, erau considerate „trădători ai Patriei”, deci supuse deportarii în lagărul de muncă. La 1 ianuarie 1941, pe listele făcute de Unitatea 97 a Grănicerilor Sovietici se menționau 1.085 de persoane. Tabelele pentru alte localități au inclus nume pentru 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). În acest moment, au început să fie incluși chiar și oameni care erau doar suspectați că intenționează să fugă în România.

La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (în total 105 persoane) din satul Suceveni,au încercat să treacă frontiera la Fântâna Albă. Noaptea, a urmat o bătălie cu grănicerii sovietici, în care 3 persoane au fost ucise, 2 au fost rănite și capturate de sovietici, în timp ce restul grupului (inclusiv 5 răniți) a reușit să ajungă la Rădăuți, de cealaltă parte granita. Cu toate acestea, în scurt timp, rudele celor 105 persoane au fost toate arestate și deportate intern (în Siberia).

În ianuarie 1941, peste 100 de săteni din Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte sate au trecut cu succes graniţa şi au ajuns în România. Acest lucru a dat încredere altor săteni. Așadar, un grup de peste 500 de oameni din satele Mahala, Cotul-Ostriței, Buda, Sirăuți, Horecea-Urbana și Ostrița au încercat să treacă în România în noaptea de 6 februarie 1941. Aceștia fuseseră însă denunțați autorităților și au fost descoperite de polițiștii de frontieră la ora 06:00. Salve de mitralieră din mai multe direcții s-au soldat cu numeroși morți, printre care organizatorii N. Merticar, N. Nica și N. Isac. Aproximativ 57 de persoane au reușit să ajungă în România, dar alte 44 au fost arestate și judecate ca „membri ai unei organizații contrarevoluționare”. La 14 aprilie 1941, Tribunalul Districtual Militar de la Kiev i-a condamnat la moarte pe 12 dintre ei, în timp ce ceilalți 32 au fost condamnați la 10 ani de muncă silnică și câte 5 ani de pierdere a drepturilor civice. Așa cum fusese și înainte, toți membrii familiei acestor „trădători ai patriei” au fost și ei arestați și deportați în Siberia.

Cum a inceput masacrul

La 1 aprilie 1941, aproximativ 2.000–3.000 de neînarmaţi din mai multe sate (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând un steag alb şi simboluri religioase, mers împreună spre noua graniță sovieto-română. Au circulat zvonuri că sovieticii ar permite acum trecerea în România. La graniță au fost avertizați de trupele sovietice să se oprească. După ce grupul a ignorat avertismentul, polițiștii de frontieră au început să tragă. Numărul victimelor din doar șase sate bucovinene a fost de 44 de persoane (17 din Pătrăuții-de-Jos, 12 din Trestiana, câte 5 din Cupca și Suceveni, 3 din Pătrăuții-de-Sus, 2 din Oprișeni). O listă parțială a acelor victime care au fost identificate ulterior:

Din Carapciu: Nicolae Coduban, Cosma Opaiţ, Gheorghe Opaiţ, Vasile Opaiţ, Cosma Tovarniţchi, Gheorghe Tovarniţchi, Vasile Tovarniţchi.
Din Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Arcadie Plevan, Mihai Ţugui.
Din Dimca (Trestiana): Nicolae Drevariuc, Petre Cimbru, Vasile Cimbru, Petre Jianu.
Din Suceveni: Dragoş Bostan, Titiana Lipastean, Gheorghe Sidoreac, Constantin Sucevean.
Din Iordăneşti: Dumitru Halac, Ion Halac, Nicolae Halac, Dumitru Opaiţ, Constantin Molnar.
Din Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran, Gheorghe Feodoran, Nicolae Feodoran, Teodor Feodoran, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu, Ştefan Pavel, Rahila Pojoga.
Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Cuciureanu, Gheorghe Moţoc, Arcadie Ursulean.
Alţi ţărani împuşcaţi în ziua aceea: Ion Cobliuc, Petru Costaş, Ion Hudima, Petru Palahniuc.

Numărul exact al morților rămâne o chestiune de controversă. Martorii oculari ai incidentului estimează că aproximativ 200 de persoane au fost ucise direct de focuri de armă, mult mai multe rănite. Unii dintre răniți ar fi fost prinși ulterior, legați de cai și târâți în morminte comune excavate anterior, unde au fost uciși cu lopeți sau îngropați de vii. Alți răniți au fost aduși la sediul Hlyboka NKVD, unde au fost torturați și mulți au murit. Unii dintre aceștia din urmă au fost duși după tortură la cimitirul evreiesc al orașului și aruncați vii într-un mormânt comun, peste care a fost turnat var neted.

O relatare a evenimentelor este oferită de unul dintre puținii martori oculari supraviețuitori, Gheorghe Mihailiuc (născut în 1925, acum profesor de liceu pensionar), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004. de Vivacitas, în Hlyboka. Mihailiuc descrie ceea ce s-a întâmplat la Fântâna Albă la 1 aprilie 1941 drept „masacrul”, „genocid” și „măcel”.

Există o oarecare controversă dacă polițiștii de frontieră sovietici au avertizat sau nu coloana de oameni să se oprească înainte de a trage asupra ei. Unele surse spun că sovieticii au chemat coloana să se oprească, dar că un purtător de steag în fața coloanei a asigurat oamenii că gardienilor li s-a interzis să deschidă focul asupra unor grupuri de peste 20. Într-un fel sau altul, câteva secunde mai târziu, focul de mitralieră a lovit grupul de civili neînarmați în plină forță.

Consecințe și context mai larg al masacrului de Fantana Alba

În perioada 1940–1941, între 12.000 și 13.000 de bucovineni (în mare parte, dar nu numai etnici români) au fost deportați în Siberia și Gulag. Ca urmare a emigrării și crimelor, populația românească din regiunea Cernăuți a scăzut cu peste 75.000 de persoane între recensământul românesc din 1930 și primul recensământ sovietic din 1959. S-a susținut că aceste persecuții făceau parte dintr-un program deliberat. exterminarea, planificată și executată de regimul sovietic.

Descopera si

Războiul Rusia-Ucraina si NATO

Experimentul rusesc despre somn?

Va invada Vladimir Putin Romania ??