Ion Antonescu s-a născut la 2 iunie 1882 la Pitești într-o familie de militari. A decis să urmeze și el aceeași carieră și a intrat în 1898 la Școala pentru copiii ofițerilor militari.În 1902 a fost admis la Școala de ofițeri de infanterie și cavalerie. A absolvit în 1904, primul din clasa sa.

Tânărul sublocotenent a fost repartizat la Regimentul 1 Rosiori. S-a remarcat în timpul Revoltei țărănești din 1907, când, în fața unui mic detașament care bloca drumul spre Galați, a convins pașnic o mulțime numeroasă să nu intre în oraș. Pentru această faptă, Prințul Moștenitor Ferdinand, care era Inspectorul General al Cavaleriei, l-a felicitat. În 1908 a fost avansat la gradul de sublocotenent și principele Ferdinand a vrut să-l ia în ajutor, dar pentru că nu avea gradul necesar pentru funcția (minim căpitan) nu a fost aprobat.

În 1911 a fost admis în Academia Militară, pe care a terminat-o în 1913, fiind promovat căpitan între timp. În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic a ocupat funcția de șef al Biroului Operațiuni al Diviziei 1 de Cavalerie. Apoi, între 1 noiembrie 1914 și 1 aprilie 1915 a fost repartizat la Școala de Ofițeri de Cavalerie.

Intrarea României în Primul Război Mondial l-a găsit în Biroul Operațiuni al Armatei de Nord, comandat de generalul locotenent Constantin Prezan. Potrivit memoriilor generalului Radu Rosetti, cei doi bărbați formau o echipă perfectă. Rezultatele bune ale Armatei de Nord, singura care s-a retras în mod organizat și ordonat din Transilvania, au dus la numirea generalului Prezan în funcția de comandant al Armatei 1 și al Grupului de Apărare a Dunării (fosta Armată a 3-a) la 17 noiembrie. 1916, maior Antonescu (a fost promovat la începutul lunii) venind cu el ca șef al Biroului său de operațiuni. Chiar dacă a pierdut bătălia de la Neajlov și odată cu aceasta capitala, generalul Prezan a fost numit șef al Statului Major General la 17 decembrie 1916. Maiorul Ion Antonescu a devenit șef al Biroului Operațiuni al Statului Major General, înlocuindu-l pe lt. colonelul Radu Rosetti. Astfel el a putut juca un rol important în victoriile din vara lui 1917, ocuparea Basarabiei și reintrarea în război din noiembrie 1918. În 1919, echipa Prezan-Antonescu a coordonat înfrângerea Armatei Roșii Maghiare, operațiune care a încheiat odată cu ocuparea Budapestei de către trupele române. Această acțiune a câștigat proaspătul lt. colonelul Ion Antonescu cel mai înalt premiu militar român: Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a, la 31 decembrie 1919.

După război, colonelul Ion Antonescu (a fost promovat din nou în 1920) a făcut parte din delegația României la Conferința de Pace de la Paris, precum și din delegația care a negociat alianța cu Polonia. A fost numit apoi comandant al Școlii Speciale de Infanterie și Cavalerie de la Sibiu, unde a avut un accident de călărie, care l-a ținut în pat timp de 6 luni. Între 1 august și 31 decembrie 1923 a fost numit atașat militar la Paris și apoi, între 1 ianuarie 1924 și 14 iulie 1926, la Londra. La întoarcerea acasă i se dă comanda Regimentului 9 Rosiori Principesa Elena din Giurgiu iar în 1927 preia Academia Militară.

În 1931 a fost avansat la gradul de general de brigadă. La 1 iulie 1933 primește comanda Diviziei 3 Infanterie, care avea sediul în orașul natal, Pitești. Regele Carol al II-lea a insistat să preia funcția de șef al Statului Major General și a făcut-o în cele din urmă la 1 decembrie 1933. La numirea sa obținuse de la rege promisiunea de a-i acorda libertate deplină în reorganizarea armatei, dar relațiile între cei doi s-a deteriorat și Antonescu și-a dat demisia la 11 decembrie 1934. S-a întors la Pitești la Divizia 3 Infanterie, pe care a comandat-o până în 1937.

A fost avansat la gradul de general-maior la 25 decembrie 1937 și trei zile mai târziu a fost numit ministru al apărării. A intrat din nou într-un conflict cu regele și anturajul său și a trebuit să demisioneze la 30 martie 1938, căzând în dizgrație. Antonescu a fost „exilat” la comanda Corpului 4 Teritorial iar în 1940 a fost pus în arest la domiciliu la Mănăstirea Bistriţa.

În urma răpirilor teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea se afla într-o situație foarte grea. La 5 septembrie, Regele l-a numit pe generalul Antonescu prim-ministru și i-a oferit puteri depline să conducă statul. A doua zi, Carol a abdicat în favoarea fiului său Mihai I și a părăsit țara. Ion Antonescu a format un guvern cu Garda de Fier (alias Legiunea Arhanghelului Mihail). România a devenit „stat național legionar”. Cu toate acestea, el a păstrat slujirile cheie pentru oameni în care putea avea încredere.

În armată a retras 80 de ofițeri superiori, considerați bărbați ai fostului regim sau incompetenți. Alți 84 i-au urmat curând. De asemenea, a început o reorganizare a armatei. Lt. general Ion Antonescu (a fost avansat la 16 septembrie) a adoptat o atitudine din ce în ce mai dură față de propaganda legionară din armată, interzicând ofițerilor și subofițerilor să se implice în politică.

Generalul a continuat politica deschisă pro-germană inițiată de Carol al II-lea în mai 1940. A reînnoit invitația pentru o Misiune Militară Germană, care a început să sosească la 12 octombrie. Acesta a fost primul pas făcut către alianța cu Germania nazistă, România aderând la Pactul Tripartit din 23 noiembrie.

Coabitarea dintre Antonescu și Garda de Fier s-a dovedit a fi de scurtă durată. Cu sprijinul armatei și aprobarea tacită a lui Hitler a profitat de Rebeliunea Legionarului din 21 – 23 ianuarie 1941 și i-a îndepărtat de la putere, lichidând mișcarea.

A făcut un nou guvern, format în principal din ofițeri, a militarizat marile fabrici, calea ferată, aerodromurile și porturile și încet-încet a început să mobilizeze armata, ghicind o viitoare confruntare cu Uniunea Sovietică. La 6 iunie 1941, generalul Antonescu a avut o nouă întâlnire cu Hitler și a fost anunțat despre Planul Barbarossa. Generalul a oferit sprijinul armatei române și și-a exprimat dorința de a relua Basarabia și Bucovina de Nord. S-a decis crearea Grupului de Armate General Antonescu în Moldova, care era alcătuit din Armatele a 3-a și a 4-a română și a 11-a germană. Grupul urma să fie desființat odată ce trupele sale au ajuns la râul Nistu.

Decizia de a invada Uniunea Sovietică a fost luată de generalul Ion Antonescu, fără consultarea cu nimeni. Regele Mihai I, de exemplu, a aflat despre asta abia pe 22 iunie. Cu toate acestea, a avut sprijinul opiniei publice și al majorității fostelor partide politice, cu excepția micului Partid Comunist Român. După reluarea Bucovinei de Nord și Basarabiei, la 17 iulie 1941, Armatele a 11-a germană și a 3-a română au forțat Nistrul și Grupul de armate a fost desființat. A rămas doar cu Armata a 4-a și Corpul 2 sub comanda sa directă, cu care a încheiat curățarea Basarabiei de Sud până la 26 iulie.

Pentru recuperarea teritoriilor pierdute în anul precedent în fața URSS a fost avansat la gradul de mareșal și a primit Ordinul Mihai Viteazul clasele a II-a și I-a și Crucea de Cavaler a Crucii de Fier. Era în culmea gloriei sale. Dar continuarea războiului dincolo de granițele anului 1940 nu a fost foarte bine primită de opinia publică și de fostele partide politice. Justificarea lui a fost că războiul trebuie dus până când inamicul este învins. De fapt, același lucru a fost realizat de Armata Română după 23 august 1944, dar împotriva Germaniei. În același timp, atrocitățile comise de unele elemente ale armatei în interiorul teritoriilor reocupate, aruncă o umbră întunecată asupra realizării sale.

Avea sub comanda numai Armata a 4-a, care era angajată în asediul Odessei și s-a implicat direct în operațiuni și a înlocuit mai mulți comandanți, despre care credea că s-au dovedit incompetenți. A intrat, împreună cu generalul Ioaniţiu, şeful Statului Major General, în conflict cu lt. generalul Nicolae Ciuperca, comandantul Armatei a 4-a, despre strategia asupra asaltului final asupra orașului. În cele din urmă l-a înlocuit și l-a pensionat. A fost primul său conflict cu un important general al armatei române. După căderea Odesei, a adus acasă majoritatea Armatei a 4-a și, profitând de ridicarea moralului populației cu această ocazie, a organizat un referendum, pe care l-a câștigat.

A acceptat să preia administrarea teritoriului dintre Nistru și Bug, denumit generic Trans-Nistre, menționându-i însă lui Hitler că a refuzat orice compensație în Est pentru Nord-Vestul Transilvaniei. De fapt, subiectul Transilvaniei a fost un subiect obișnuit în discuțiile sale cu cancelarul german, Antonescu neascunzându-și dorința de a recupera acest teritoriu. El ordonase chiar crearea de planuri pentru o viitoare invazie, cu numele de cod Ipoteza U.

Din toamna anului 1941 a început deportarea populației evreiești rămase din Basarabia și Bucovina, care scăpase de masacrele trupelor germane și române sau nu se refugiase împreună cu Armata Roșie. Peste 110.033 de persoane au fost duse cu forța la est de Nistru. Din cauza condițiilor proaste în care au fost transportați și apoi stabiliți acolo sau a execuțiilor, 59.392 dintre ei au murit până în 1943. Evreii din Odesa au fost și ei evacuați și, în urma exploziei sediului românesc din oraș, Antonescu a ordonat foarte dur. represalii, victimele fiind în marea lor majoritate evrei. În 1942 a deportat în Trans-Nistre 24.617 de țigani, dintre care doar aproximativ jumătate au supraviețuit și au reușit să se întoarcă în România în 1944.

Față de evreii din Vechiul Regat nu a luat măsuri atât de dure. El nu a aprobat deportarea lor în lagărele de exterminare din Polonia. Decizia a fost luată în septembrie 1942, cu două luni înainte de ofensiva sovietică de la Stalingrad și de dezastrul care a urmat. Se pare că intervenția Reginei Mame, a unor membri ai clerului și a unor lideri importanți ai fostelor partide politice, precum și avertismentul Statelor Unite asupra tratamentului evreilor, l-au convins să nu ia această hotărâre regretabilă.

În ianuarie 1942 a mai avut loc însă un alt conflict cu un important general român: Iosif Iacobici, şeful Statului Major. Acesta s-a opus intenției mareșalului de a trimite cât mai multe divizii pe front, dorind să le limiteze numărul în funcție de posibilitatea de a le echipa corespunzător. A fost, de asemenea, înlocuit și pensionat.

După dezastrul de la Stalingrad, mareșalul Antonescu a protestat împotriva abuzurilor comandamentului german în timpul luptei, amenințănd că va retrage trupele române de pe front. România a început apoi să primească din Germania armament mult mai modern, care a fost necesar pentru reechiparea diviziilor din Kuban și Crimeea și reorganizarea celor care au fost aduși acasă. Relațiile economice cu Reich-ul s-au caracterizat în general printr-o atitudine rigidă din partea sa, încercând pe cât posibil să apere interesele românești. Hitler chiar i-a reproşat de mai multe ori „avariţia” şi „târguiala” românească.

În 1943 a început să se gândească la renunțarea la război și a permis ministrului de externe Mihai Antonescu să stabilească contacte cu reprezentanții Aliaților la Berna, Istanbul, Madrid și, în final, la Stockholm. Întâlnirile și memoriile au fost îndreptate în principal către reprezentanții britanici și americani, care le-au lăsat să înțeleagă că România ar trebui să se ocupe în principal de Uniunea Sovietică. Astfel, discuțiile au început în aprilie 1944 la Stockholm, dar nu au avansat prea mult, deoarece mareșalul a refuzat să renunțe la Bucovina de Nord și Basarabia.

Din primăvara anului 1944, când frontul a ajuns și chiar a trecut granițele României, a început să se implice activ în operațiunile militare. Nu a reușit să-l convingă pe Hitler să retragă Armata a 17-a (care conținea 7 divizii românești întărite de luptă) din Crimeea, în timp ce mai era timp să o retragă într-un mod organizat și fără pierderi inutile. După ce ofensiva sovietică a început la 20 august 1944, realizând că dezastrul este aproape, a mers pe front, la sediul Armatei a 4-a, unde, în urma unei certuri cu generalul Avramescu, l-a înlocuit cu generalul Steflea, șeful generalului. Personal. Apoi s-a dus la punctul de comandă al Grupului de Armate din Sudul Ucrainei. Pe 21 august a fost din nou pe front la Armata a 4-a. La fel la 22 august, când a preluat comanda directă asupra trupelor române și a dispus retragerea generală pe linia fortificată Adjud-Focșani-Namoloasa-Galati. S-a întors seara la București și intenționa să plece pe front pe 24 august, la Focșani, unde plănuia să-și mute cartierul general și să lase guvernul lui Mihai Antonescu.

La 23 august, după-amiaza, a fost chemat la Palatul Regal, unde Regele Mihai I i-a cerut să semneze imediat armistițiul cu Aliații. În urma refuzului său, Regele a dispus arestarea lui și a lui Mihai Antonescu și a celorlalți apropiați ai săi. După o scurtă detenție în seiful Palatului, mareșalul a fost dat de lt. generalul Sanatescu, noul premier, la comunisti, care l-au inchis intr-o casa din cartierul Vatra Luminoasa din Bucuresti. Mai târziu a fost dat sovieticilor, la 1 septembrie, și transportat undeva în vecinătatea Moscovei, unde a fost ținut într-un fost castel și tratat foarte bine. Se pare că a încercat să se sinucidă, dar nu a reușit.

În mai 1946 s-au întors în România pentru a fi judecați de așa-numitul Tribunal Popular. În urma unui proces simulat, la 17 mai 1946, el a fost condamnat la șase pedepse cu moartea, două pedepse de închisoare pe viață, 80 de ani de închisoare și 140 de ani de degradare civică.

Executarea a avut loc la 1 iunie 1946 la 18:03, în penitenciarul Jilava. Mareșalul Antonescu a cerut să fie împușcat de armată, dar a fost refuzat, iar plutonul de execuție era format din 12 gardieni. În momentul salvei, a salutat și apoi a căzut. S-a ridicat pe brațul drept și a spus că nu este mort și că ar trebui să tragă din nou. Șeful paznicilor l-a împușcat cu revolverul în cap, dar medicul nu a confirmat decesul, așa că a fost nevoie de o nouă împușcătură în piept. Dar el și generalul Constantin Vasiliu erau încă în viață. Șeful paznicilor a luat apoi o pușcă și a tras trei gloanțe în mai multe locuri ale corpului lor. Abia atunci medicul i-a confirmat decesul. Pentru generalul Vasiliu au fost necesare alte trei lovituri în cap pentru a-l ucide.

Descopera si

Va invada Putin Romania?

De ce România și-a schimbat tabara în al doilea război mondial