Aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană (UE) este prezentată drept unul dintre cele mai provocatoare valuri de extindere din istoria Procesului de integrare în UE. Membră a UE din 2007, România a trebuit să depășească obstacole importante pentru a se califica pentru aderarea la UE. Nepregătită pe deplin pentru aderarea la UE, România a cerut monitorizare post-aderare prin Mecanismul de Cooperare și Verificare pentru a stimula conformitatea în domeniile corupției, justiției și statului de drept.

Problemele tranziției neterminate au avut un impact asupra evoluției sale pozitive post-aderare în primii 10 ani de aderare la UE. A obținut rezultate limitate în domeniul consolidării democratice, combaterea corupției politice la nivel înalt și trăind episoade de retragere democratică. De asemenea, în această perioadă, nu a reușit să concretizeze oportunități strategice; s-a dovedit fără succes în eforturile sale de a adera la Schengen sau în adoptarea monedei. A juca un rol mai substanțial în elaborarea politicilor UE s-a dovedit a fi un alt neajuns al elitei politice românești, subliniind ritmul progresiv al europenizării.

Totuși, în ciuda acestei relatări pesimiste, în multe privințe, România nu a rămas în urmă. A avut un comportament general conform cu legislația UE, în concordanță cu celelalte state membre UE; sprijinul pentru UE a rămas ridicat pe tot parcursul deceniului, un indiciu al beneficiilor pe care le-a adus unor categorii largi de oameni. Nu este surprinzător, deoarece peste 3 milioane de oameni lucrează într-un stat membru al UE. Creșterea economică a fost o altă latură pozitivă a primilor 10 ani – în ciuda efectelor adverse ale crizei economice – cu o rată substanțială de creștere a PIB-ului. Și nu trebuie demis, un mare beneficiu a fost consolidarea societății civile.

Scurtă istorie a României: de la triburile antice la dictatorii comuniști

România sub regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu